life coaching

Regăsire

În ultimul timp am avut ceva procese interioare legate de relația mea cu mine. Până de curând nu eram conștientă că există.

Am mai avut momente în care mi-am simțit sufletul, apoi uitam și intram în minte cu grijile și taskurile de zi cu zi.

Până când ceva s-a întâmplat: am început să nu mă mai simt bine, bine cu mine. Indiferent de ce se întâmpla în exterior, că era un eveniment frumos, o excursie, un câștig material, ceva nu era în regulă, simțeam că nu e de ajuns, că ceva lipsește.

Lipseam eu, eu așa cum sunt, așa cum simt, cu toanele mele pe care mi le accept, cu emoțiile mele care îmi transmit de fiecare dată câte un indiciu, un mesaj.

Criticul din mine nu se mai oprea: că nu sunt îndeajuns de bună, că nu fac lucrurile cum trebuie, că nu sunt în stare de nimic, că nu are încredere în mine și în ce fac eu. Mă tot automutilam prin toate standardele pe care mi le impuneam mie și apoi celor din jur.

Când fac asta mă simt neputincioasă și mă predau, dându-i dreptate judecătorului din mine:

“Ok ai câștigat, și acum ce urmează? M-ai ciupit și ai luat bucăți din mine.

Ce ai făcut cu ele? De ce îmi faci asta? Unde este zeița care întrece orice limite și strălucește în toată splendoarea ei?

Da știu ai nevoie de fapte ca să mă crezi și să mă prețuiești…”

Printre multitudinea de gânduri care nu se mai opresc analizez ce înseamnă cuvântul relație pentru mine.

Hmm, păi relație este egal cu relația dintre mine și partenerul meu.

Doar că în momentele în care am fost singură ce era relația pentru mine?

Era tot mediul din jurul meu, toți oamenii frumoși cu care eram în conexiune, oameni asemenea sufletului meu.

Aș vrea din nou să simt acel sentiment de uniune, de conexiune și reîntregire, de familie. Familia mea este peste tot, în fiecare om pe care îl întâlnesc, o binecuvântare din partea universului.

Ce am făcut atunci pentru a simți toate astea? Cum i-am atras?

În primul rând m-am predat și am renunțat la toate bătăliile de orice fel, cu oricine, inclusiv cu mine și mi-am deschis brațele sufletului pentru a cuprinde universul cu ființe dragi și prețioase.

Acum mă întreb:

“Cum am ajuns să îmi creez un univers atât de mic?”

Simt o ușoară durere în piept, încă nu mă predau, nu am încredere, îmi vine să mă cert, să mă critic din nou;

“De ce am ajuns din nou în situația asta?”

Mă opresc, uitându-mă în urmă cu câteva săptămâni, îmi amintesc cât de critică eram uneori cu cei din jur și îi judecam doar pentru a mă simți superioară, importantă.

Competiția dintre mine și ceilalți, dar cine e arbitrul?

Credeam că asta îmi va aduce trofeul mult visat: recunoașterea. Ca la școală când luam premiul întâi și mă simțeam bine că cei din jur îmi recunosc meritele, ceilalți în afară de mine.

Îmi justificam premiul crezând că e o întâmplare, că nu am concurență, că i-am păcălit pe profesori etc.

Chiar și acum când mai am câte o realizare, mă bucur pe moment apoi mă gândesc că nu are cum să fie adevărat, poate e o greșeală, sigur ceva nu e în regulă pentru că….nu merit. Asta îmi spune o voce de undeva.

“Cine sunt eu ca să merit?

Ce am făcut ca să merit”

Oscilez între stările de veselie și bucurie maximă cu stările de tristețe maximă, mă învârt în acest dans: unul înainte, unul înapoi, sus-jos.

Obosesc, vreau pauză, vreau să plutesc pe norișorul meu de puf și să mă conectez cu tot ce e viu. Privesc la măreția unei flori, a unui pui de pisic ce se bucură de codița lui pe care o tot fugărește.

Oare cum o fi pentru ei?

Tot ce trebuie să facă este să existe, se întâmplă pur și simplu. Nu le spune nimeni în ce standarde să se încadreze, nu se compară cu alte ființe. Ele doar există indiferent de anotimp și de vremea de afară.

Dar gata, îmi pun cele mai frumoase haine, ma parfumez cu cel mai fin parfum pe care îl am și ies să îmi ofer un ceai, pentru că merit.

Îmi dau seama cât de bine îmi face când vorbesc cu mine, când mă ascult, chiar îmi place. Îmi place să mă simt, să mă conectez cu mine și să fac pace în mine.

E un feeling minunat care îmi dă aripi și mă face să am încredere, încredere că pot și că deși mai cad, ești aici mereu să mă ridici, să mă încurajezi, să mă accepți și să mă iubești de fiecare dată fără să îmi reproșezi nimic, ești pur și simplu acolo, tăcută și totuși care transmite atât de multe încât mă înduioșez.

Probabil ai învățat un alt mod de a comunica și de a transmite mesajul. Mi-ar plăcea să mă înveți și pe mine, îmi doresc să învăț să comunic cu tine mai des.

Îmi dau seama că ești alături de mine la fiecare milisecundă din viața mea și mă însoțești la fiecare pas, cu răbdare, acceptare și multă iubire. Ești pur și simplu acolo, iar în momentele dificile te simt mai aproape ca niciodată. Deși mai întâi cer ajutorul celor din jur, îmi amintesc de tine, de mine.

Ești acolo și bucuroasă îmi oferi tot ce ai mai bun, parcă abia aștepți să îți cer ajutorul.

Ieri îți spuneam că sunt aici oricând ai nevoie de mine dar se pare că de fapt eu am nevoie de ajutorul tău.

De fapt tu ești cea care a călătorit în atâtea vieți și galaxii și a transcens granițe. Ești ca un înțelept care își ghidează discipolul pentru a-l învăța măiestria..

cum reușești?

Cum reușești să fii atât de minunată? Atât de pură, caldă, blândă și iubitoare?

Te admir și te apreciez și îmi pare rău că nu am crezut în tine.

M-am rănit pe mine și tu ai fost acolo, m-ai ridicat și m-ai ajutat să mă vindec, mi-ai arătat calea pe care să pășesc. M-ai ținut de mână și mi-ai arătat că de fapt trăiesc în abundență mereu, tot ce trebuie să fac este să îmi amintesc să privesc darurile, să îmi amintesc de fiecare în parte și să fiu recunoscătoare pentru tot ce mă înconjoară.

Ce bine e, aș vorbi cu tine non-stop, am pielea uscată. Sufletul meu este însetat de tine, am uitat să îl hrănesc.

Acum sunt aici, prezentă cu fiecare moleculă, plâng de bucurie că te-am regăsit.

Am crezut că ai plecat.

De fapt, eu îmi făcusem bagajele pe furiș și am plecat. Am plecat în călătoria cunoașterii, să experimentez.

Iar acum m-am întors la tine să-ți împărtășesc peripețiile avute și să îți cer ajutorul. M-am cam pierdut în labirintul minții.

Obișnuită să experimentez direct, uit că mai există și altă cale, calea ta. Mă mai angrenez în suma lucrurilor din jur dar tu ești acolo să mă trezești cu iubire.

Învață-mă să merg pe calea mea, arată-mi drumul și te voi urma până la infinit, vreau să învăț, vreau să călătoresc cu tine în timp și spatiu.

Ajută-mă să văd măreția mea, a ta. Să o înțeleg, să o simt, să o integrez, să mă întregesc.

Dar sunt deja, știu.

Îți multumesc, te iubesc.

Secundele trec și afară e noapte, e o plăcere să petrec timpul cu tine și să te ascult.

Deși ți-am mai spus-o, îmi place să o repet:

Știi că îmi place să vorbesc cu tine și să admir frumusețea atunci când o întâlnesc, frumusețea sufletului tău minunat.

Ești aici, te simt și te port în buzunarul inimii mele…

Care este următoarea destinație căpitane?:) “

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *